La “Decorul ” de morminte, să-mi aduci în dar o
floare.
Prin cuvinte reci şi
frânte…vei rosti ce-a fost eroare.
Pe tiparul de iubire,
vei semna cu buze calde:
“Dragoste n-a fost nicicând, sentimentele-au fost
moarte”
Lacrimi curg, pe
chipul meu, de pe poza ce-am lăsat,
Tu le ştergi,
de-ţi este greu… chiar de nu mai acceptat.
Vântul zdravăn şi
flămând mi-a uscat chipul din poză,
Cât aş vrea ca în
mormânt- Să-mi dai ultima mea doză…
Să mai gust
buzele tale, ca şi fructul interzis.
N-ai vrut ca
să-mi fii aproape, dar simţeam, de nu mi-ai zis.
Mă privesc eu
dintr-o parte…nu mă mişc, nici nu respir,
Oare chiar eu
sunt în moarte, sau mi-e corpul în delir?
Mă întreb în gând
într-una: „Nu-nţeleg, ce s-antâmplat?”
A plecat de lângă
mine…omul ce l-am aşteptat.
Cad îngenunchind
în faţa “paturilor omeneşti”,
Şi sărut urmele tale,
unde-ai fost…dar, nu mai eşti.
Strâng petalele de
jos, de la floarea ce mi-ai dat,
Chiar de spatele-ai
întors, nici pe-un timp nu te-am uitat!
Cade ploaia, stropi,
cristale, peste chipu-mi stingherit.
Lângă floare, jos,
petale… în mormânt- cuţit înfipt.
Cerul strigă de
durere, sufletul meu a plecat.
“Scoală scumpule-i devreme!”, te trezeşti, mă vezi în pat.
Te cuprind cu
fericire, te întreb: ”Ce ai visat?”
Îmi răspunzi că totu-I
bine, dart e văd înlăcrimat.
Ce mai e şi toate
astea? Este viaţa ce-o trăim!
Să luptăm în orice
clipă- DRAGOSTEA s-o preţuim!
