Dacă ar fi să îţi spun în faţă ce gândesc, nici eu n-aş crede-o. Am o mie de gânduri într-o cutie care respiră din greu. Sunt nevoită să aştept ceva imposibil, pentrucă sunt un morman de iluzii care izvorăsc cu viteza luminii. Mi-am închis lumea într-un cerc invizibil de idei, care mă fac că explodez, iar alteori să-mi închid înlăuntrul care e dezgolit. Am înfipt cerul cu o săgeată, fără să ştiu că adevăratele vise trăiesc acolo, iar eu aici, că momentele frumoase trec, iar umbrele rămân, că foaia e albă şi nu neagră, iar inima vie şi sufletul răscolit. Am pictat printre flori noi emoţii, pentru ca atunci când mă voi trezi într-o dimineaţă de iarnă să simt pe a mea piele aceiaşi fiori. A obosit şi timpul, pentrucă mereu e în acţiune, iar scaunul pe care ar vrea să se odihnească e prăfuit.
